„Hai să o facem!”
Din anul 1608, cel puțin 144 de deținuți civili au fost executați prin împușcare în Statele Unite, majoritatea în Utah. După reluarea pedepsei capitale în 1977, doar trei execuții de acest tip au avut loc.
Prima dintre acestea, cea a lui Gary Gilmore, a atras atenția presei, deoarece acesta a renunțat la apeluri și s-a oferit voluntar pentru execuție. Când i s-au cerut ultimele cuvinte, el a spus succint: „Hai să o facem!”.
În prezent, cinci state americane – Idaho, Mississippi, Oklahoma, Carolina de Sud și Utah – permit execuțiile prin împușcare în anumite circumstanțe. 
Prima execuție înregistrată prin această metodă a avut loc în 1608, în Jamestown, Virginia, când căpitanul George Kendall a fost condamnat la moarte pentru revoltă și posibilă conspirație cu Spania.
De-a lungul istoriei americane, execuțiile prin pluton au fost aplicate, în special, în scopuri disciplinare. În timpul Revoluției Americane, astfel de execuții erau uneori aplicate dezertorilor. În Războiul Civil, ambele tabere au folosit execuții publice pentru a menține disciplina trupelor, creând o atmosferă de teamă și intimidare.
Execuțiile prin pluton au fost relativ rare în afara Utahului, unde, în 1851, parlamentarii au stabilit că pedepsele pentru crimă pot include împușcarea, spânzurarea sau decapitarea. O altă execuție remarcabilă este cea din 1915, când activistul muncitoresc Joe Hill a fost executat, insistând până la sfârșit asupra nevinovăției sale.
Probleme cu injecția letală
Această metodă a fost criticată pentru brutalitate, determinând multe state să adopte injecția letală începând cu anii 1980, considerând-o inițial o opțiune mai umană. Cu toate acestea, injecția letală a fost marcată de numeroase erori, fapt ce a condus unele state la reintroducerea execuției prin împușcare ca alternativă.
În Carolina de Sud, Sigmon a optat pentru execuția prin împușcare, considerând celelalte metode drept și mai crude, potrivit avocatului său.
Această metodă combină tehnologiile moderne, cum ar fi gloanțele mai letale și armele mai precise, cu aspecte tradiționale: condamnatul, cu o glugă pe cap și o țintă pe piept, este legat de un scaun în camera de execuție, unde își poate spune ultimele cuvinte. În apropiere, ofițerii voluntari așteaptă ordinul de a trage.
