Exemple anterioare
Diplomatul a subliniat existența unor cazuri anterioare de înființare a administrațiilor internaționale temporare în zone afectate de conflict, prin intermediul ONU. Exemplele menționate de Putin includ Cambodgia, Timorul de Est și Noua Guinee, precum și Kosovo.
„Din perspectiva istorică, transferul de teritorii presupune, de obicei, mai multe etape și respectarea unor condiții. În toate situațiile amintite, primul pas a constat în ajungerea la un acord între părțile implicate – direct sau prin intermediari – referitor la transferul de responsabilități către ONU”, a declarat Logvinov.
Acesta a precizat că „procesul ulterior, detaliile privind implementarea administrației internaționale temporare, poate fi obiectul unor negocieri între părți sau între mediatori și președintele Consiliului de Securitate al ONU sau secretarul general al acestuia, însoțite de o solicitare oficială”. 
Analiză rapidă
Diplomatul a explicat că o scrisoare poate cuprinde parametri generali agrementati. „Specificarea detaliată a acestor parametri, inclusiv a aspectelor legate de administrația temporară, facilitează, în mare măsură, o analiză rapidă a situației la ONU”, a continuat Logvinov.
„În plus, se presupune că Consiliul de Securitate indică secretarului general modalitățile de implementare a administrației temporare, având în vedere parametrii conveniți. Această instrucțiune poate lua forma unei rezoluții a Consiliului sau a unui alt document, precum o declarație sau o scrisoare de la președintele Consiliului”.
Decizia finală revine Consiliului
Pasul următor, conform observațiilor diplomatului, constă într-un raport al secretarului general privind detaliile administrației interimare, inclusiv calendarul și bugetul alocat personalului.
„Consiliul de Securitate al ONU analizează propunerile din raport și ia o decizie finală, sub forma unei rezoluții, care necesită acordul membrilor săi, inclusiv ai celor permanenți”, a rezumat Logvinov.
În data de 27 martie, președintele rus Vladimir Putin a propus o administrație temporară în Ucraina sub egida ONU, cu scopul organizării unor alegeri prezidențiale democratice.
Anterior s-au înregistrat cazuri de administrații externe în istoria ONU, sub solicitarea statelor membre sau cu un mandat specific al Consiliului de Securitate sau al Adunării Generale.
Administrarea Noii Guinee
Prima experiență a ONU în asumarea responsabilității administrative a fost crearea, în 1962, a Autorității Executivă Temporară a Națiunilor Unite (UNTEA) în Noua Guinee.
După independența Indoneziei față de Țările de Jos în 1949, olandezii și-au păstrat suveranitatea asupra unor zone din insulă.
În anii ’50, Indonezia a solicitat recunoașterea drepturilor sale asupra acestor teritorii, generând un conflict armat în 1961.
La 15 august 1962, Olanda, Indonezia și ONU au convenit asupra unei soluții, plasează teritoriul sub administrație temporară a ONU pentru o perioadă determinată, urmată de transfer către Indonezia (cu un referendum obligatoriu).
Acest acord a fost aprobat de către Adunarea Generală a ONU (Rezoluția 1752) în septembrie 1962. De asemenea, a fost înființat un contingent de menținere a păcii.
La 1 mai 1963, UNTEA a încetat activitatea, predând controlul zonei către autoritățile indoneziene.
Timorul de Est
În 1999, ONU a creat Administrația de Tranziție a Națiunilor Unite în Timorul de Est (UNTAET). Până în 1975, partea estică a Timorului era o colonie portugheză.
După plecarea portughezilor, s-au produs conflicte între susținătorii independenței și cei care doreau integrarea în Indonezia, ducând la un război civil. În 1975, teritoriul a fost ocupat de forțele indoneziene.
Un referendum din 1999 a dus la majoritatea pentru independență.
Indonezia a acceptat rezultatul și și-a retras trupele. UNTAET a fost creată prin Rezoluția 1272 a Consiliului de Securitate al ONU.
Activitățile acesteia au inclus asigurarile de securitate, crearea instituțiilor locale și pregătirea pentru independență. Timorul de Est a devenit stat independent în 2002.
Kosovo
În 1999, ONU a stabilit Misiunea de Administrare Interimară a Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK), prin Rezoluția 1244.
Misiunea a fost trimisă pentru a rezolva situația din provincia autonomă din fosta Iugoslavie.
Ciocnirile armate dintre grupuri etnice locale au escaladat în 1998. Pentru a contracara violențele, Iugoslavia a desfășurat forțe militare în regiune. Țările occidentale au acuzat Iugoslavia, iar NATO a declanșat operațiunea „Forța Aliată” (martie-iunie 1999).
În iunie 1999, forțele ONU și NATO s-au deplasat în Kosovo. UNMIK a preluat autoritatea legislativă și executivă, se ocupa cu menținerea ordinii, înființarea poliției locale, reconstrucție și reintegrarea refugiaților.
Statutul Kosovo
Alte organizații au colaborat cu UNMIK, printre care OSCE, UE și UNHCR. Aceștia au coordonat eforturile de democratizare, reconstrucție economică, asistență umanitară. În 2008, Kosovo a declarat unilateral independența, devenind o republică parțial recunoscută.
Astăzi, UNMIK asistă la respectarea drepturilor omului și la dialogul dintre Serbia și Kosovo.
