Certurile și împăcăririle reprezintă aspecte naturale ale oricărei relații de cuplu. Conflictul nu este neapărat un element negativ; este sănătos și esențial. Totuși, când apar conflicte, un partener caută conexiune, în timp ce celălalt preferă distanța. Unul vrea să comunice, în timp ce celălalt se închide și mai mult. Cum să gestionăm certurile într-un mod constructiv și cum să ne reconciliem în cuplu, aflăm de la Bianca Pescaru, psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental, invitată în emisiunea Sănătatea FM.
„Conflictul face parte din viețuire, conflictul nu este implicit negativ. Contrar convingerii populare, conflictul, atunci când este exprimat prin comunicare verbală, fără agresivitate, depășește forma de ceartă și devine o parte integrantă a procesului de comunicare umană. Este firesc ca două perspective diferite să se întâlnească și să se confrunte”, afirmă Bianca Pescaru, psiholog clinician și terapeut cognitiv comportamental, cu specializări multiple în CBT, Schema Therapy, Terapia de Focus pe Compasiune, Analiza Tranzacțională și Coaching Sistemic.
Conflictele în cuplu sunt benefice și indispensabile, deoarece reprezintă oportunități de creștere individuală și de dezvoltare a relației. Bianca Pescaru explică motivele: 
„Lipsa conflictelor ne-ar împiedica să înțelegem experiența și percepția celuilalt, să descoperim realitatea lui și modul în care se percepe. Diferențele de opinie și verbalizările care apar în conflicte contribuie la înțelegerea reciprocă, la creșterea și evoluția cuplului. Conflictul ne permite să ne recalibrăm și să avansăm spre un nivel superior de intimitate.”
în timpul unui conflict, este recomandat să evităm atitudinea negativă, injuriile, jignirile și etichetările
„De exemplu, expresii precum ‘ești un prost’ sau afirmații de tipul ‘din cauza ta’ sau ‘tu ești vinovat’ amplifică tensiunea, implicând responsabilitatea exclusivă a partenerului și escaladând conflictul. Este comun ca, în asemenea situații, părțile să rezoneze cu propriul copil interior furios, ceea ce duce la atacuri reciproce. Aceasta atitudine neproductive agravează disputa și poate conduce fie la retragere, fie la evitarea problemei, cauzând suferință amândorura’, explică psihologul.
Potrivit specialistei, stilul de atașament influențează reacțiile în fața conflictelor. Acest stil determină modul nostru de relaționare și comportament în situații tensionate sau de conciliere.
Bianca Pescaru explică cele trei stiluri principale de atașament:
1. Stilul anxios – persoanele cu acest stil sunt mai comunicative și tind să verbalizeze nevoile și emoțiile în timpul conflictelor, pentru a-și reduce anxietatea internă, fiind mai predispuse să vorbească și să-și exprime tumultul emoțional.
2. Stilul evitant – acestea includ indivizi mai introvertiți, reticenți în comunicare, care preferă retragerea, evitând confruntarea, și se îndepărtează, adesea, de interacțiunea emoțională, căutând activități externe pentru a evita tumultul interior.
3. Stilul securizant – deși foarte rar în mod natural, majoritatea oamenilor îl pot dezvolta prin terapie și proces de autocunoaștere. Acest stil reflectă o gestionare sănătoasă a emoțiilor și o comunicare echilibrată, fiind considerat modelul matur de atașament.
Bianca Pescaru subliniază: ‘Toți am avut experiențe din copilărie care ne-au format, inclusiv răni și traume. Aceste experiențe, fie pozitive, fie negative, au modelat reprezentarea noastră despre relaționare, creând un IMAGO, un șablon mental al partenerului ideal, pe care îl proiectăm inconștient în partenerul nostru actual.’
„Fiecare are în mintea subconștientului un șablon de relație, influențat de experiențele din copilărie. În momentul întâlnirii cu un partener, proiectăm aceste așteptări și nevoi nerealiste, căutând în partener figura părintelui ideal sau așteptările neîmplinite din trecut. Realitatea este însă că partenerul nu poate fi părintele nostru și nu ne poate satisface toate dorințele.”
Partenerul nu este un înlocuitor pentru părintele nostru, accentuează psihologul.
„Este sănătos să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile nevoi și să avem pretenții realiste de la partener, însă, de multe ori, din neștiință sau insuficientă autocunoaștere, ne comportăm ca și cum am fi copii interiori, proiectându-ne traume și nevoi nerealizate asupra partenerului. Această dinamică destabilizează relația, mai ales dacă partenerul are propriile traume și limite, și nu poate răspunde întotdeauna așteptărilor nerealiste.„
