În spectrul fenomenelor meteorologice neobișnuite, puține episoade sunt atât de incredibile precum cel raportat în ianuarie 1887, în apropiere de Missoula, în statul american Montana. O furtună de iarnă a adus acea perioadă fulgi de zăpadă descriși ca fiind uriași, unii dintre ei fiind observați cu dimensiuni mult peste cele obișnuite în natură.
Povestea a devenit celebră deoarece ridică o întrebare simplă și captivantă: cât de mari pot deveni, în realitate, fulgii de zăpadă și unde se află limita dintre măsurabil și exagerarea inevitabilă a martorilor?
Ce s-a raportat în Montana și de ce cazul a rămas emblematic
Conform înregistrărilor din registrele de recorduri, în noaptea de 27 ianuarie 1887, în zona Missoula, au fost descriși fulgi de zăpadă „cât niște ulcioare de lapte”, cu dimensiuni ce ajungeau până la aproximativ 38 de centimetri lățime și 20 de centimetri grosime. Astfel de dimensiuni sunt aproape inimaginabile atunci când ne gândim la cristalul delicat cu forme geometrice fine, obișnuit în natură. 
Este însă esențial să amintim un aspect important: în limbajul comun, termenul „fulg de zăpadă” nu desemnează neapărat un singur cristal. În anumite condiții, ceea ce cad din cer poate fi o agregare de mai multe cristale de zăpadă lipite sau presate, formând bulgări neregulați și mult mai mari decât un cristal individual. În alte cuvinte, recordul face referire la un „fulg” în sens larg, nu la un cristal perfect, singular.
Cum se formează fulgii și ce limite reale au cristalele
Cristalele de zăpadă se formează atunci când vaporii de apă din atmosferă trec direct în stare solidă, transformându-se în gheață, fără a se converti mai întâi în lichid. Formele lor, adesea hexagonale, depind de temperatură, umiditate și modul în care cristalul se dezvoltă în nor.
Atunci când analizăm strict un cristal individual, limitele sunt mult mai restrânse. Fizicianul Kenneth Libbrecht, profesor la Caltech, studiază cristalele de zăpadă de peste două decenii și a documentat chiar descoperirea celui mai mare cristal individual observat în natură, având aproximativ 10 milimetri de la un vârf la altul. Chiar și astfel, este considerabil, deoarece un cristal obișnuit are de obicei doar 2–4 milimetri în diametru.
Diferența dintre „cristal” și „fulg” explică de ce recordul din 1887 continuă să fie subiect de dezbatere. Un cristal foarte mare este rar, dar plauzibil în limitele legilor fizicii; pe de altă parte, un „fulg” uriaș poate apărea ca rezultat al lipirii mai multor cristale într-o masă fragilă și neregulată, mai ales în timpul furtunilor severe cu zăpadă umedă.
