Povestea unei familii și a unei afaceri familiale
De cele mai multe ori, o ediție a unui festival de film nu rămâne în amintire prin rochiile spectaculoase de pe covorul roșu (chiar dacă sunt impresionante), sau prin filmele mari care profită de festival ca platformă de promovare, sau prin evenimente mondene. Baza rămâne în titlurile originale și semnificative pe care reușește să le prezinte.
Am asistat astăzi la filmul unui regizor strălucit, americanul Wes Anderson, *Schema Feniciană*; cum își prezintă personajele: „povestea unei familii și a unei afaceri familiale”. Cu umor exploziv, ironie universală și imaginație debordantă, cu Benicio Del Toro extrem de amuzant în rolul unui magnat excentric, mincinos și plin de proiecte grandioase, un norocos care evită de fiecare dată moartea, și care, oricum, declară mereu că „se simte în siguranță”! O comedie nebună, dar, cel mai important, un film a cărui singură secvență este suficientă pentru a-i recunoaște autorul. În această lipsă a unor autori adevărați, nu doar epigoni, Wes Anderson se remarcă cu talentul său.
Dacă ar trebui să aleg între Wes Anderson și Serghei Loznitsa, cu clasicul și rigurosul „Doi procurori” – aș alege pe Loznitsa, o alegere evident subiectivă, pentru că este o performanță într-o tradiție remarcabilă a cinematografiei din Europa de Est. 
Nouvelle Vague – o ficțiune în alb-negru
Un alt film care ar merita un loc în orice selecție este *Nouvelle Vague – o ficțiune în alb-negru*, o istorie implicită a unui curent care a marcat arta cinematografiei (marcand totodata un regizor american la Paris, Richard Linklater). Un scenariu ingenios, despre Godard filmând *A bout de souffle*, un film în film, „revizitat” în stilul lui Godard. Un efort enorm: șase luni au fost dedicate doar castingului acestui film, dar a meritat efortul! Publicul recunoaște pe Truffaut, pe Belmondo, pe Jean Seberg și pe alții, „recreați” cu o fidelitate fascinantă față de original.
Jennifer Lawrence, o interpretare remarcabilă în *Die My Love*
Ar merita să fie inclus în selecție și *Die My Love*, cel puțin pentru o nominalizare la premiul de interpretare pentru Jennifer Lawrence (catalogată, de Sean Penn, ca „ultima mare vedetă a cinematografiei americane”), care oferă o interpretare remarcabilă. Nu se știe dacă va primi și un premiu Cannes, pentru că juriile din Cannes nu au întotdeauna o predilecție pentru vedete cunoscute. Jennifer Lawrence dă viață unui rol complex, o manifestare a „nebuniei”, cu un amestec de blândețe, grotesc, cruzime și adevăr.
Filmul prezintă o tânără și fericită cuplu care se mută de la New York într-o locuință spațioasă, moștenită într-o zonă retrasă a Americii. Soția, o scriitoare talentată, are o viață aparent perfectă, dar inevitabil, suferă de o nefericire ascunsă.
O provocare pentru o mare actriță, trecând de la agresivitate la afecțiune și invers, cu crize și capul lovit de oglinzi, dar mai ales cu o strălucire indefinită în privire. Filmările arată un efort susținut, de multe ori complex, de la realism la halucinații vizuale și sonore. Jennifer Lawrence a strălucit pe covorul roșu, îmbrăcată într-o rochie albă Dior.
