Nu au venit scuze oficiale din partea autorităților superioare: nici premierul, nici ministrul de interne, notează Oana Sandu, jurnalistă specializată în investigarea situației violenței domestice. Anul acesta, avem 51 de cazuri de femicid și o incapacitate a forțelor de ordine de a interveni eficient și de a captura agresorii. Femicidul rămâne un fenomen neasumat, afirmă jurnalista. Ce măsuri ar trebui să ia statul pentru victimele speciale, co-victime în astfel de situații? Ce soluții aplică alte țări pentru susținere?
Oana Sandu: „Se pare că, în situația actuală, sistemul de profesioniști implicat nu percepe acest pericol, din păcate, și nu consideră violența domestică o problemă care să îi vizeze. Persistă opinii în societatea noastră – și mai grav, sunt și profesioniști cu rol decizional – conform cărora violența în familie este o chestiune privată și nu una de interes public.
Este necesară recunoașterea situației, acordarea de reparații și realizarea unei forme de justiție. În cele din urmă, justiția socială, care are un impact major asupra victimelor și le poate sprijini pe tot parcursul vieții, poate însemna mai mult decât sentințele aspre sau pedepsele cronice aplicate agresorilor. 
Desigur, ne dorim și astfel de sancțiuni, dar acestea nu sunt suficiente pentru a continua traiul nostru, pentru că persoanele pierdute nu se vor mai întoarce.
Victimele au nevoie de recunoaștere din partea conducătorilor statului. Nimeni nu și-a cerut scuze pentru femeile care și-au pierdut viața în acest an în România. Mă refer la un nivel înalt. E nevoie de o astfel de recunoaștere de importanță majoră.
Ca cetățeni, putem solicita în continuare ca autoritățile să implementeze anumite măsuri.
Din păcate, copiii pe care i-am menționat anterior nu beneficiază de servicii adaptate, ci doar de monitorizare de rutină în astfel de cazuri sociale, cu un telefon de verificare solicitat uneori o dată la trei luni, adresat bunicimei de peste 60 de ani, care are în grijă doi elevi din școala primară: această situație fiind prea simplistă. Lipsesc consilierea psihologică sau sprijinul terapeutic.
Nu există o navigare socială adecvată. Amintesc aici de o tânără, al cărei mamă a fost ucisă de partener, când avea 18 ani, iar sora sa avea 13 ani. A intervenit de câteva ori în incidente violente înainte de crimă și a apelat la 112. Niște polițiști i-au spus ultima oară că nu vor merge pentru că „asta e situația”, așteptând ca mama să fie omorâtă…
Această fată și sora ei au trăit trei luni, până când criminalul a fost prins, fiind și sub control judiciar, nu reținut, în același oraș. Aceasta reflectă nivelul de înțelegere și sprijin pentru supraviețuitorii acestor crime.
Rep: În concluzie, analizați situația: nimeni nu și-a cerut scuze la nivel înalt, iar cazul recent a evidențiat o intervenție superficială și o trimitere a anchetatorilor pentru verificări. Este un început?
Oana Sandu: Cred că este un pas foarte mic și mai mult o măsură de imagine. Nu se evidențiază o abordare concretă, ci mai degrabă o formalitate. Un prim pas real ar fi ca premierul și ministrul de interne să organizeze o conferință pentru a explica public situația din aceste cazuri mediatizate, în care au existat ordine de protecție și mandate de urmărire a agresorului. Să ni se comunice locația acestuia și planul de acțiune. Deși avem informații izolate despre unele măsuri ale poliției, acestea nu înseamnă o informare la nivel național. În vara, după crima de la Cosmopolis, am sperat într-o schimbare, dar nu văd o acțiune semnificativă din partea statului.
Alte victime continuă să fie vulnerabile, deoarece agresorii sunt încă în libertate sau nu au fost capturați, ceea ce încurajează rețele de crimă. Dacă alți infractori observă că, după atât timp, nu au fost opriți, șiEi pot acționa în continuare, consolidând astfel comportamentul criminal.
Atât timp cât nu există lideri puternici, precum premier sau ministru de interne, care să implementeze o politică de toleranță zero reală față de violența împotriva femeilor, fără doar cuvinte, situația nu se va schimba. Incidentul recent ne-a arătat clar această lipsă de determinare.
Participarea la proteste și implicarea civică mai accentuată sunt pași pentru a crea presiune și a atrage atenția asupra gravității fenomenului. Fiecare contribuție contează, dar lipsa de implicare a statului ne face și pe noi mai slabi și mai retrași. Îndreptăm spre un viitor nu foarte optimist.
