Pe 18 iulie se vor marca 50 de ani de la celebrul scor 10 al Nadiei Comăneci la Jocurile Olimpice. Sportivii sârbi se întreabă cum a fost „descoperită” cea considerată Zeița de la Montreal.
Anca Grigoraș, vicecampioană olimpică în 1976, cu medalii de argint la Campionatele Mondiale din 1978, de fiecare dată în echipă, a discutat despre circumstanțele care au condus la apariția Nadiei Comăneci.
Sârbii caută răspunsul la întrebarea „Cum a fost descoperită Nadia Comăneci?”
Se împlinesc 50 de ani de când Nadia Comăneci a obținut prima notă 10 din istoria Olimpiadelor. Sârbii consideră că, pentru ca acest moment să devină realitate, au fost necesare numeroase condiții să se potrivească perfect ca un puzzle unul cu altul. 
De la Jocurile de la Melbourne, din 1956, România a devenit una dintre protagonistele gimnasticii feminine. În Australia, echipa formată din Sonia Iovan, Elena Leuștean, Elena Mărgărit, Elena Săcălică și Emilia Vătășoiu a obținut medalia de bronz, iar Elena Leuștean a devenit prima gimnastă română medaliată la individual la Olimpiadă, cucerind bronzul la sol.
La ediția următoare, de la Roma, echipa formată din Atanasia Ionescu, Sonia Iovan, Elena Leuștean, Emilia Vătășoiu, Elena Mărgărit și Uța Poreceanu a ratificat poziția a treia pe podium.
La Tokyo, s-a înregistrat un regres, în sensul că echipa formată din Sonia Iovan, Elena Leuștean, Elena Ceampelea, Atanasia Ionescu, Emilia Vătășoiu și Cristina Doboșan s-a clasat pe locul 6. De asemenea, imposibilitatea trimițerii unei echipe la Jocurile de la Mexico City a ridicat semne de întrebare în întreaga comunitate sportivă.
Atunci a ieșit în evidență Maria Simionescu, care a pus bazele ideii de a forma o echipă de top din cele mai bune gimnaste ale țării, desfășurându-și activitatea în condiții excelente și având cei mai competenți antrenori. A început de la zero pentru a crea o nouă generație, după cum a afirmat Anca Grigoraș, participantă la Jocurile Olimpice din 1972 și 1976.
Cum au fost convinși specialiștii din toată țara să se mute cu familiile la Onești
Maria Simionescu, antrenoare și arbitru internațional, decedată în august 2012, a convins specialiști din Cluj, Timișoara, București și Bacău să se mute împreună cu familiile lor la Onești, pentru un ciclu olimpic, pentru a pregăti gimnastele la Liceul de Cultură Generală cu un program de gimnastică dedicat.
Aceștia au primit apartamente, iar partenerilor de viață li s-au asigurat locuri de muncă. Majoritatea erau profesori de educație fizică sau de alte discipline, iar soțul Mariei, George, a fost numit directorul școlii din Onești.
„Am venit aici, în acest oraș, cu speranța unei atmosfere de lucru favorabile, încrederea că voi primi sprijin din partea autorităților locale.
(…) Mi-am dorit să obțin rezultate care să demonstreze că și în zone fără o tradiție în gimnastică, în mijlocul sporturilor precum handbal, lupte, judo, canotaj și atletism, pot realiza performanțe remarcabile.
Cu ajutorul antrenorilor, profesorilor și tehnicienilor dedicați – oameni entuziaști și competenți – am obținut rezultatele dorite. Am perseverat și am reușit”, au fost cuvintele Mariei Simionescu în „Nadia Comăneci și Echipa de Aur”.
În timpul antrenamentelor au fost integrate cursuri de balet
Cartea scrisă de D. Dimitriu, lansată pe 23 octombrie 1976, cu o tiraj de 60.000 de exemplare, detaliează aspecte neobișnuite ale dezvoltării centrului de gimnastică din Onești.
„Organizarea cu sportivele era complicată, pentru că părinții le lăsau singure, iar multe fete foarte tinere se adunau acolo. Îmi amintesc că existau grupele A și B, separate pe vârste. Sunt din Onești, știu exact ce s-a întâmplat și când a fost construită sala, pentru că la început antrenamentele aveau loc într-un spațiu mai mic”, povestește Anca Grigoraș, conform Sportal.
Pe măsură ce a început acest program, sesiuni de antrenament au devenit mai bine organizate, fiind introduse cursuri de balet conduse de Simionescu.
„A fost extraordinar. M-am simțit extrem de fericită pentru că mi-am regăsit surorile acolo. Nu am stat mult acasă, tot timpul eram cu ele. Așa a început totul, iar cercul «celor mai buni dintre cei mai buni» a ieșit rapid în evidență.
Acea centralizare a stârnit multă controversă. Ulterior, această organizare s-a numit mereu centralizare, iar acum încercăm să descentralizăm, dar toată lumea a adoptat modelul nostru”, a adăugat ea.
Anca Grigoraș afirmă că toți păstrează amintiri extrem de pozitive din acele perioade
Printre antrenorii invitați la Onești s-a numărat și Marta Karoly, care a venit însoțită de soțul său, Bela. Ea avea specializare în gimnastică, în timp ce Bela exersa și atletism, handbal, decatlon, fiind interesat de această disciplină.
El a fost ajutat de soția sa și de Maria Simionescu, creând un nou grup de sportive pentru următoarea generație. Între Anca Grigoraș și Nadia Comăneci există o diferență de patru ani, echivalentul unei generații.
„Numărul de ore de antrenament a crescut considerabil, fiind foarte bine coordonați, nu controlați, pentru că nu exista o controlare strictă, ci un pedagog. A fost creată o școală solidă, nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării, totul fiind bine planificat.
Disciplină și rigurozitate, dar, în final, toți păstrează amintiri extrem de plăcute din acea perioadă, nu a existat nimic negativ sau neplăcut.
Limita de vârstă a fost redus semnificativ, iar la finalele pentru aparate nu puteau participa mai mult de două gimnaste din aceeași națiune”, mai menționează Anca Grigoraș.
Locul întâlnirii dintre Anca Grigoraș și Nadia Comăneci
În pregătirea pentru Jocurile de la Montreal, o altă tânără a devenit parte a lotului României, fiind aceeași pe care Anca Grigoraș a întâlnit-o în sala de sport din Onești, Nadia Comăneci.
„Primul ei antrenor a fost Marcel Duncan, cel care a descoperit-o pe mine. El a adus gimnastica în Onești și a fondat primul club de acest sport din oraș.
Nadia a apărut pe culoar, după transferul în clădirea mare. Când o vedeai, avea ceva special, fiind remarcată printre celelalte fete. Era drăguță, dar talentul ei era evident.
Era ca o păpușă vie și îmi plăcea să o privesc datorită abilităților ei excepționale, evidente încă de la început. Tot ce visa antrenorul și planifica pentru ea era realizabil.
Era talent, dar și muncă asiduă. Ar fi câștigat mai multe medalii dacă ar fi muncit mai mult. Însă, fiind campioană olimpică sau având locul 6, diferența este considerabil, și a înțeles și acceptat acest lucru încă de mică”, a povestit Grigoraș.
Bela Karoly despre gimnastele instruit la București
Ea s-a transferat de la Onești la București în 1975, dar s-a întâlnit cu Nadia în echipa națională înainte de Montreal.
„Consideram normal ca o nouă generație să vina după noi. A existat o competiție sănătoasă. Este esențial, pentru progres, să existe rivalitate, dar fără o atitudine de „să ne bată copiii”. Nu! Când vezi un talent precum al Nadiei, nu poți decât să te bucuri că este româncă și să-i susții evoluția.”
Selecția s-a realizat prin campionate naționale, pe vremea aceea existând două echipe, „mică” și „mare”. Echipa națională era centralizată în București, iar eu făceam parte din aceasta. La acea vreme, exista și grupul antrenat de Bela Karoly, din Onești, format din câteva gimnaste excepționale. Nadia și Teodora (Ungureanu) erau peste celelalte, dar toate fetele erau talentate”, povestește Grigoraș.
Fosta sportivă a dezvăluit că la un moment dat, Bela Karoly i-a mărturisit că avea dubii privind seriozitatea fetelor din București, în special pentru că în jurul lor existau gimnaste care consumau cafea și fumau.
Detalii despre formarea lotului României pentru JO de la Montreal
În 1974, la doi ani după JO de la München, Grigoraș a petrecut un an lucrând cu antrenorul rus Alexander Bagdasarov. Era un specialist de excepție, care a introdus două sesiuni de antrenament pe zi în program.
Gimnastele își amintesc că primele șase luni au fost deosebit de solicitante, antrenamentele fiind intense, cu cel puțin șase ore pe zi. Acest ritm a fost menținut de-a lungul anilor, fiind adoptat și de Bela Karoly.
„Au fost multe repetiții și, probabil, diferențe de abordare. Este diferit să faci un exercițiu, să te odihnești puțin, să iei magneziu și să treci la următorul, față de a lucra fără pauză, performând în același timp patru exerciții obligatorii și patru libere, la cel mai înalt nivel.”
După trei săptămâni, echipa a participat la demonstrații în Germania, apoi a continuat spre Canada pentru alte competiții, intrând în Satul Olimpic. Aceasta este întreaga poveste a Montrealului”, a concluzionat Grigoraș.
