Atunci când li s-a comunicat inițial timid, pe un ton categorical, apoi din ce în ce mai ferm, că nu trebuie să se vândă companiile de stat profitabile, chiar și parțial, membrii guvernului condus de Adrian Bolojan și susținătorii săi au început să repetitive cu insistență punctajele elaborate de echipele lor de comunicare.
Din păcate pentru acești oficiali, pentru realitate și pentru logică, aceste punctaje nu sunt decât o succesiune de afirmații nefondate menite să acopere lipsa unei viziuni economice clare ale unor administratori dispuși la orice pentru a-și construi o imagine favorabilă în ochii cetățenilor.
Indiferent de teoriile pseudo-economice promovate de această adunătură de incompetenți, adevărul este că vânzarea de acțiuni din companiile de stat profitabile are un scop principal: acoperirea deficitului bugetar și reducerea „datoriei publice”, ceea ce devine argumentul principal pentru implementarea unor politici financiare adesea deficitare. 
Este adevărat că bugetul României are nevoie constantă de venituri. Dar această nevoie nu dispare niciodată; ea persistă zi de zi, an de an, deceniu de deceniu și secol după secol. Bugetul oricărei națiuni trebuie să fie alimentat în mod continuu, fiind o poveste fără final.
Sursele de venit ale statului român sunt limitate. Cea mai mare parte a veniturilor, 48,8%, provine din impozite și taxe. De exemplu, TVA-ul contribuie cu 20,2% la suma totală, accizele aduc 7,3%, impozitul pe salarii și venituri generează aproximativ 8,9%, iar impozitul pe profit doar 6,2% din venituri.
O altă sursă importantă de venituri o reprezintă contribuțiile sociale, precum asigurările de sănătate și pensii, care totalizează 31,4% din buget, fiind direcționate în sistemul de sănătate și în plata pensiilor, deseori necesitând fonduri suplimentare din alte resurse bugetare.
În 2025, o categorie majoră de venituri a fost reprezentată de fondurile provenite din Uniunea Europeană și de alți finanțatori. Totuși, aceste fonduri sunt transferate și cheltuite rapid, pentru subvenții în agricultură, proiecte de infrastructură și inițiative ale mediului privat.
Există și alte categorii de venituri, însă în proporție tot mai mică.
Statul obține unele venituri din participarea la proprietatea companiilor sale, dar acestea reprezintă doar 1,2% din buget, din dividendele încasate de la societățile de stat profitabile. Deja, profiturile sunt de aproximativ două ori mai mari, însă statul nu are acces la întregul profit, fiind în unele cazuri minoritar acționar (exemplu: Hidroelectrica). În funcție de procentul deținut, veniturile din dividende pot varia, reducându-se în cazul vânzărilor de acțiuni.
Pentru ilustrație, folosim cifre rotunde pentru o mai bună înțelegere, atât pentru domnul Bolojan, cât și pentru evaluatorii de punctaje politici.
Să presupunem că Hidroelectrica are un profit anual net de 5 miliarde de lei, distribuit integral ca dividende. Statul român ar primi 80%, adică 4 miliarde de lei, dacă deține această cotă. În cazul în care, la propunerea oficialilor, statul vinde 10% din acțiuni, ar încasa cu 500 de milioane de lei mai puțin anual.
Astfel, statul ar putea obține în prezent între 5 și 6 miliarde de lei din vânzarea de 10% din Hidroelectrica, contribuind la reducerea deficitului bugetar.
Prin vânzarea acțiunilor la companii profitabile precum Romgaz sau Nuclearelectrica, statul ar putea obține în 2026 circa 15 miliarde de lei, reducând deficitul de la 127 miliarde la 112 miliarde de lei. Totuși, fără diversificarea surselor și creșterea veniturilor nefiscale, deficitul va persista și în anul următor, fiind alimentat de venituri din dividende ce nu se vor mai încasa. Vânzarea de acțiuni produce inevitabil o reducere a dividendelor colectate ulterior, ceea ce duce la creșterea deficitului.
Orice vânzare de acțiuni ale companiilor de stat profitabile contribuie, an de an, la creșterea deficitului bugetar, eliminând din veniturile din dividende.
Această dinamică poate conduce, în câțiva ani, la un colaps al resurselor fiscale, dacă nu se diversifică sursele de venituri și nu se ajustează politicile financiare.
Aceasta nu reprezintă o strategie economică sănătoasă, nici o reformă reală, ci mai degrabă un comportament dependențial de surse punctuale de venit.
Dependența de putere a lui Bolojan îl determină să caute susținere prin reducerea deficitului, vânzând active din proprietatea comună, inclusiv aspecte care aparțin tuturor cetățenilor. Acest comportament poate duce la vânzarea rapidă a bunurilor de valoare și la deteriorarea nivelului de trai.
Dacă percepem această situație, putem concluziona că Ilie Bolojan nu acționează din răutate, ci fiind afectat de o dependență extremă pentru putere. Crezând că face bine, fiind manipulat de consilieri profitând de vulnerabilitatea sa, el necesită intervenție și sprijin pentru recuperare, nu pentru extinderea controlului asupra statului.
Este clar că rolul său nu este să conducă țara în stadiu de dependență, ci să urmeze un proces de tratament pentru a-și reveni și a-și recăpăta autonomia, pentru a reintegra în mod responsabil în societate, nu pentru a menține o conducere deficitară și nesustenabilă.
