În ultimii ani, discuțiile despre schimbările climatice s-au concentrat pe tranziția energetică, tehnologii de captare a dioxidului de carbon și reducerea emisiilor industriale. Mai puțin vizibil, dar la fel de semnificativă, este lupta pentru reabilitarea ecosistemelor afectate. Un exemplu remarcabil vine din nord-vestul Chinei, unde proiectele de împădurire din apropierea deșertului Taklamakan par să fi modificat în mod semnificativ bilanțul de carbon local: zonele verzi create pe margine absorb acum mai mult CO₂ decât emit. Concluzia provine dintr-un studiu publicat în ianuarie 2026 în PNAS.
Taklamakan nu este un deșert obișnuit. Este unul dintre cele mai extinse și aride din lume, având o suprafață de aproximativ 337.000 km², din care peste 95% este acoperit de nisipuri mobile. Din această cauză, timp de multă vreme a fost considerat un spațiu aproape steril din punct de vedere biologic. Atunci când un astfel de peisaj începe să înregistreze semne de captare netă de carbon la periferie, rezultatul depășește conotațiile politice și devine o temă de interes pentru comunitatea științifică globală.
Ce relevă noul studiu și de ce este esențial pentru cercetare
Echipa de cercetare a utilizat multiple surse: măsurători de teren pentru diverse tipuri de vegetație, indicatori satelitar pentru precipitații, acoperire vegetală, fotosinteză și fluxuri de CO₂, precum și modelări realizate cu NOAA CarbonTracker pentru verificare independentă a indicatorilor climatici. Pe baza acestora, s-a evidențiat o tendință de lungă durată: extinderea vegetației la periferia deșertului coincide atât spațial, cât și temporar cu creșterea absorbției de dioxid de carbon. 
Un aspect important este sezonalitatea. În perioada umedă iulie–septembrie, precipitațiile au fost de aproximativ 2,5 ori mai ridicate față de sezonul uscat, fapt care a favorizat „înverzirea” zonelor periferice și fotosinteza mai intensă. În același timp, concentrațiile locale de CO₂ analizate au fost mai scăzute în sezonul ploios comparativ cu sezonul secetos, indicând faptul că sistemul vegetal de la margine acționează ca un absorbant net în perioadele favorabile. Așadar, nu întreaga suprafață a deșertului s-a transformat în pădure, ci zona de habitat ecologic din jur produce un efect climatic măsurabil.
Autorii evidențiază și noutatea conceptuală: acesta reprezintă unul dintre primele rezultate solide care demonstrează că intervențiile umane pot amplifica procesul de captare a carbonului chiar și într-un mediu hiper-arid, dacă acestea sunt persistente, adaptate local și susținute pe termen lung. Din punct de vedere climatic, această descoperire mută discuția de la „imposibil în deșert” la „posibil, dar cu anumite condiții”.
Evoluție prin decenii de inginerie ecologică la scară continentală
Fundamentul acestui rezultat îl reprezintă Programul „Three-North Shelterbelt”, inițiat în 1978 și cunoscut sub denumirea populară de „Marele Zid Verde” al Chinei. Obiectivul pe termen lung a fost combaterea deșertificării din nordul țării prin perdele forestiere, arbuști rezistenți și lucrări de stabilizare a dunelor de nisip. În noiembrie 2024, autoritățile chineze au anunțat că Taklamakan a fost înconjurat integral de o bandă verde de peste 3.000 km.
Proiectul are o amploare impresionantă: milioane de copaci plantați în nordul Chinei și o creștere semnificativă a suprafeței de pădure la nivel național față de jumătătatea secolului trecut. În Xinjiang, unde se află Taklamakan, intervențiile au inclus nu doar împăduriri, ci și irigații, nivelare de teren, stabilizare a dunelor, protecție pentru terenurile agricole și coridoare verzi pe lângă infrastructura expusă vânturilor și nisipului. Din exterior, poate părea o simplă campanie de plantare, însă în realitate reprezintă un sistem complex de gestionare a terenurilor.
Este important de precizat că vegetația de pe margine nu influencează doar clima locală. Ea limitează mobilitatea nisipului, protejează comunitățile și infrastructura, precum și reduce riscul de degradare accelerată a solurilor în zonele adiacente. Astfel, chiar dacă impactul global asupra emisiilor de CO₂ nu „soluționează” singur criza climatică, beneficiile pentru reziliența regională și pentru comunități sunt foarte semnificative.
Entuziasm cu limite: aspecte ce nu trebuie exagerate în cazul Taklamakan
Deși rezultatele sunt remarcabile, acestea trebuie interpretate cu realism. În primul rând, semnalul de absorbție a CO₂ se referă în principal la periferia deșertului, nu la întregul centru de nisip mobil. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre „înverzirea completă” a Taklamakanului, ci despre transformarea ecologică a zonelor marginale prin intervenții țintite.
În al doilea rând, există o dezbatere veche privind costul hidric al împăduririi în regiuni extrem de uscate. Orice proiect de acest fel depinde de alegerea speciilor adaptate, de gestionarea eficientă a apei și de menținerea pe termen lung a vegetației, nu doar de plantare. În cazul unor specii nepotrivite sau dacă seceta se intensifică, șansele de supraviețuire scad, beneficiul climatic fiind redus. De aceea, monitorizarea continuă și strategia de întreținere sunt cruciale, mai ales față de simpla realizare a unor imagini de impact în faza inițială.
Rămâne și întrebarea privind replicarea modelului în alte deșerturi. Răspunsul realist este „parțial”. Taklamakan are particularități geografice, climatice și instituționale specifice. Totuși, lecția principală constă în faptul că refacerea terenurilor uscate, dacă se face pe termen lung și utilizând tehnologii moderne de monitorizare, poate susține atât adaptarea locală, cât și captarea de carbon.
Implicații pentru viitor
Cazul Taklamakan modifică modul de abordare a deșertificării. Timp de decenii, multe regiuni aride au fost considerate „pierdere inevitabilă”, locuri unde intervențiile umane produceau rezultate temporare. Datele recente sugerează contrariul: în anumite condiții, ingineria ecologică susținută poate transforma un teren din degradare accelerată în teren stabilizat și chiar să contribuie la funcții climatice pozitive.
Pentru politicile publice, mesajul este clar: nu se poate conta doar pe o singură soluție pentru schimbările climatice. Reducerea emisiilor rămâne prioritară, însă refacerea ecosistemelor afectate adaugă un nivel suplimentar de reziliență, mai ales în zonele vulnerabile la furtuni de praf, pierderea solului și stres hidric. Taklamakan evidențiază că intervențiile peisagistice extinse nu sunt doar acțiuni de imagine; dacă sunt gândite pe termen lung, cu monitorizare avansată și corecții tehnice periodice, pot avea efecte concrete asupra ciclului carbonului.
Concluzia este că, în loc să afirmăm „am rezolvat deșerturile”, este mai corect să evidențiem că există studii solide care demonstrează ce poate fi realizabil când se menține continuitatea, se utilizează date relevante și se adaptează tehnicile în mod sustenabil. Aceasta poate servi drept referință pentru alte regiuni semi-aride sau aride aflate sub presiune climatică, reprezentând un punct de pornire pentru proiecte de reconstrucție a terenurilor degradate.
