România a rămas din nou pasivă în cadrul unui proces european crucial. În timp ce alte state membre, precum Germania, Italia sau Bulgaria, au transmis recomandări către Comisia Europeană privind protecția companiilor din sectorul industrial, România a preferat să adopte o poziție defensivă. Este vorba despre elaborarea unui nou Regulament la nivel european, menită să protejeze operatorii industriali europeni de intrarea pe piață a produselor din import la prețuri reduse, provenite din țări terțe. În practică, industriașii europeni trebuie să suporte taxe de decarbonizare sau certificate de emisii CO2, ceea ce determină creșterea prețurilor finale ale produselor. Însă, aceste probleme nu afectează producătorii din China, Turcia, Ucraina sau Taiwan. În consecință, Comisia Europeană intenționează să compenseze aceste costuri suplimentare pentru întreprinderile locale. Problema este că România, fiind invitată să formuleze propuneri, nu și-a exprimat încă poziția, explică, în exclusivitate pentru Gândul, Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România. Care sunt motivele și posibilele soluții?
Comisia Europeană a supus spre aprobare legislativei țărilor membre propunerea de Regulament privind Fondul Temporar de Decarbonizare. Acesta are ca obiectiv reducerea emisiilor industriale, printr-un mecanism similar cu Carbon Border Adjustment Mechanism (CBAM). Practic, importatorii de oțel, aluminiu, fertilizanți sau produse chimice din afara Uniunii plătesc o taxă care reflectă diferența de emisii de dioxid de carbon între producția europeană și cea externă.
Ce reprezintă Fondul Temporar de Decarbonizare și cum funcționează taxa CBAM
Fondul Temporar de Decarbonizare este conceput ca un mecanism de sprijin pentru industriile afectate de Carbon Border Adjustment Mechanism (CBAM), un sistem al Uniunii Europene care urmărește ajustarea costurilor pentru produsele cu amprentă de carbon mare. În teorie, fondul ar trebui să ajute companiile europene din industriile grele să facă față cheltuielilor de decarbonizare, însă forma actuală a regulamentului stârnește semne de întrebare. 
„CBAM-ul este o taxă impusă de Comisia Europeană pentru importurile din țări din afara UE. Cum se aplică? Dacă o companie din România sau din alt stat UE intenționează să importe, de exemplu, 100 de tone de oțel din China, va fi nevoită să plătească o taxă în interiorul țării, echivalentă cu diferența de emisii de dioxid de carbon dintre producția chinezească și cea europeană.”
De ce am rămas un observator pasiv în procesul european
În cazul României, Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului a solicitat asociațiilor industriale, într-un interval foarte scurt, să ofere o poziție oficială referitoare la propunerea de regulament european cu impact major asupra sectorului. România a adoptat o poziție neutră și a transmis responsabilitatea către asociațiile din industria grea. Întrebat de Gândul de ce poziția României diferă de cea a Germaniei, Franței sau Bulgariei în acest context, Petru Ianc a declarat că țara noastră nu dispune de capacitatea necesară pentru a interveni eficient, din cauza lipsei de specialiști pregătiți să susțină un punct de vedere solid.
„România nu are expertiză rapidă pentru a evalua un document atât de important. Evaluarea necesită o vedere de ansamblu asupra economiei românești în contextul celei europene. Documentul are cel puțin două idei principale: prima, că fondurile colectate din CBAM vor fi gestionate de către Comisia Europeană.”
„Deci, statele membre vor colecta contribuțiile și le vor transfera către Comisie, care le va folosi pentru fondul de decarbonizare și pentru alte probleme considerate de această instituție relevante.”
Decarbonizare prin închiderea fabricilor: România a redus emisiile de CO2
România se află într-o situație diferită în procesul de decarbonizare industrială europeană. Potrivit lui Petru Ianc, țara noastră s-a „decarbonizat” deja, dar nu prin investiții și modernizare, ci prin închideri de mari unități industriale. În contrast cu alte state membre ale UE, care au investit semnificativ în modernizarea componentelor industriale pentru a reduce emisiile de CO₂, România și-a diminuat amprenta de carbon prin oprirea activităților productive.
„România s-a decarbonizat prin închiderea unor unități. Germania, Franța și alte țări din vestul Europei au redus emisiile prin proiecte și investiții în fabrici de CO2. În cazul industriei pe minereu și cărbune sau sectorul chimic, tratarea emisiilor se face prin captare, transport și stocare, nu prin schimbarea tehnologiei de bază. În România, tot procesul a fost realizat prin închiderea SIDEX-ului, care avea tehnologie pe minereu și cărbune, cu furnale și convertizoare.”
SIDEX Galați – Surse foto: Mediafax
Fără industrie, România devine un simplu contributor la fondul de decarbonizare
Concluzia dură pentru economia românească este că, în lipsa sectorului industrial activ, România va contribui financiar la fondul de decarbonizare, însă nu va beneficia direct de proiecte proprii. Capacitățile industriale mari au fost deja închise, iar sectoarele rămase vor suporta costuri suplimentare, fie prin achiziții mai scumpe din UE, fie prin plata tarifelor pentru importurile din afara blocului european.
„România nu va avea proiecte în cadrul fondului de decarbonizare. Închiderea unităților a dus la reducerea industrială, iar noi vom plăti contribuții fără să obținem beneficii directe. În plus, fără industria activă, șantierele navale din Mangalia, Constanța, Tulcea, Galați și Brăila vor trebui să cumpere tablă din alte țări, ceea ce va implica costuri suplimentare sau taxe vamale, precum CBAM. Astfel, contribuția României va fi majoră, iar fondurile vor merge spre alte state membre.”
În concluzie, România nu are un cuvânt important de spus în procesele europene de protecție industrială și decarbonizare. În timp ce alte state au exprimat clar pozițiile lor și au încercat să-și protejeze companiile, România a rămas pasivă, deoarece și-a pierdut capacitatea industrială strategică, iar sectorul industrial activ, precum șantierele navale, va suporta costuri suplimentare, fie prin achiziții mai costisitoare, fie prin taxele pentru importuri din afara UE. Lipsa specialiștilor și a unei coordonări eficiente împiedică România să apere interesele și riscă să afecteze negativ competitivitatea industriei naționale. În final, țara va deveni un simplu finanțator al mecanismelor de decarbonizare, fără beneficii concrete pentru industrie.
PROPUNEREA AUTORULUI:
- Declinul industriei românești (Ep. 2). Cum a dispărut industria din sud-estul țării. Inginerul Petru Ianc analizează principalele unități închise și motivele disoluției lanțului producției
- Au fost închise două combinate strategice pentru România – Sidex și Hunedoara. Viitorul mii de angajați rămâne incert. Un expert român în metalurgie avertizează: „Industria națională este în pericol de dispariție”
