Claritatea puterii formale și ambiguitatea controlului real
Conform formalităților, conducerea Republicii Islamice este bine definită: Mojtaba Khamenei a devenit lider suprem după uciderea tatălui său, Ali Khamenei, în prima zi a conflictului, pe 28 februarie. În cadrul sistemului politic iranian, liderul suprem deține ultimele decizii importante privind politicile strategice, de la conflicte și armistiții până la orientarea generală a statului.
În practică, însă, această influență pare mult mai ambiguă. Oficialii americani, precum Donald Trump, au descris conducerea Iranului ca fiind „fragmentată” și au indicat că Washingtonul așteaptă ca Teheranul să-și prezinte o poziție unitate.
Tema coeziunii a fost subliniată și de autoritățile iraniene, care au transmis recent mesaj prin intermediul telefoanelor cetățenilor, afirmând că în Iran „nu există conservatori sau moderatăți”, ci „o singură națiune, un singur drum”. 
Un conducător suprem invizibil
De asemenea, noul lider suprem nu a mai fost observat în public de la instalare. În afară de câteva declarații scrise, inclusiv una în care a reafirmat menținerea închiderii Strâmtorii Ormuz, existența dovezilor directe ale controlului său asupra deciziilor cotidiene este limitată.
Oficialii iranieni au admis că Mojtaba Khamenei a fost rănit în primele atacuri, oferind puține explicații. Potrivit unor surse citate de New York Times, acesta ar fi suferit multiple leziuni, inclusiv faciale, ceea ce i-ar putea afecta capacitatea de a comunica verbal.
Absența sa publică are o semnificație majoră într-un sistem în care autoritatea nu este doar instituțională, ci și simbolică. Ali Khamenei și-a exprimat influența prin discursuri, apariții atent calibrate și intervenții vizibile între facțiunile regimului. Această funcție de semnalizare lipsește acum aproape complet.
Diplomația funcționează, dar nu pare să fie decisivă
În acest vid de autoritate vizibilă, deciziile par mai puțin centralizate decât înainte de conflicte. Diplomația rămâne oficial în responsabilitatea guvernului. Ministrul de Externe Abbas Araghchi continuă să reprezinte Teheranul în negocierile cu SUA, sub autoritatea președintelui Masoud Pezeshkian. Cu toate acestea, nimeni dintre aceștia nu pare a stabili clar direcția strategică.
De asemenea, delegația iraniană este condusă de președintele Parlamentului, Mohammad-Bagher Ghalibaf, fapt ce ridică semne de întrebare asupra adevăratului centru de decizie. Rolul lui Araghchi pare mai mult operațional decât strategic. Episodul în care acesta a sugerat reluarea traficului prin Ormuz, pentru ca apoi să retracteze rapid afirmația, indica limitările controlului asupra deciziilor militare.
Pezeshkian, considerat o figură relativ moderată, s-a aliniat până în prezent poziției generale a regimului, fără a promova o viziune proprie. Blocarea celei de-a doua runde de negocieri cu SUA, planificată la Islamabad, accentuează impresia că sistemul dorește menținerea canalelor diplomatice deschise, însă nu se angajează clar într-o direcție definită.
Gardienii Revoluției dețin pârghiile-cheie ale controlului
În același timp, controlul asupra Strâmtorii Ormuz, principalul punct de influență al Iranului, se află în mâinile Gardienilor Revoluției, conduși de Ahmad Vahidi, nu al reprezentanților diplomatici. Astfel, puterea reală aparține unor actori care operează în mare secret, din spatele cortinei.
În ultimele săptămâni, acțiunile militare ale Gardienilor Revoluției, precum impunerea blocadei în Hormuz și atacurile asupra unor ținte din Golf, au stabilit ritmul crizei. Mesajele politice și diplomatice au fost emise frecvent după evenimente, uneori fără o coerență totală.
Pe aceste fundamente, Mohammad-Bagher Ghalibaf a devenit una dintre cele mai vizibile figuri ale contextului. Fost comandant al Gardienilor Revoluției și actual președinte al Parlamentului, el s-a implicat în negocieri, a transmis mesaje publice și a încercat să prezinte conflictul în termeni pragmatici, mai degrabă decât ideologici.
Poziția sa rămâne, totuși, delicată. În Parlament și în mediile conservatoare, opoziția față de negocieri este intensă, iar mass-media de stat și campaniile publice denotă tot mai des o percepție a dialogului cu adversarii Iranului ca fiind o dovadă de slăbiciune. Ghalibaf afirmă că acționează în conformitate cu dorința lui Mojtaba Khamenei, însă nu există dovezi concrete ale unei coordonări directe.
Imaginea generală indică un sistem funcțional, dar care nu pare condus de o autoritate centralizată coerentă.
