În anul 1940, potrivit lui George Fridmann, fondatorul și liderul Geopolitical Futures, Statele Unite au plasat Japonia într-o situație dificilă. Japonia era o națiune cu resurse extrem de limitate. A fost nevoită să importe petrol, oțel și alte bunuri din țări asiatici și, parțial, din Statele Unite. Pentru a asigura accesul la aceste resurse, a încercat, în trecut, să creeze un imperiu.
SUA se temeau că un Imperiu Japonez ar putea amenința comanda militară americană în Pacific, făcând țara vulnerabilă la forța militară japoneză.
- Totul a culminat cu o blocadă americană asupra importurilor japoneze, critice pentru supraviețuirea acestei națiuni industriale. Japonia putea fie să se predea față de SUA, fie să declanșeze război.
- Tokyo a ales războiul, atacând Pearl Harbor în 1941, în încercarea de a paraliza influența SUA în Pacific și de a forța negocieri cu acestea.
- Având în vedere sentimentul antirăzboi din SUA, această decizie nu era o idee nerealistă, însă era eronată.
„Arhitectura subtilă a geopoliticii”
Amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul Flotei Combinate Japonese, care avusese experiențe în Statele Unite, s-a opus atacului – se spune –, considerând că acesta nu va duce la negocieri, însă nu a avut influență asupra deciziei. 
„Se consideră că alegerea Japoniei de a întra în conflict era, în mare măsură, previzibilă prin modelare geopolitică, astfel ca și decizia SUA de a angaja un război total.”
- Modul în care se va purta războiul și, implicit, modul în care se va încheia, era mult mai dificil de anticipat.
- Rezultatul depindea de ceea ce pot numi arhitectura detaliilor geopoliticii – putere relativă bazată nu numai pe resurse, ci și pe modul în care acestea sunt utilizate și mobilizate.
Aceasta reprezenta domeniul colectării și utilizării informațiilor detaliate de către forțele armate. Arhitectura este mult mai dificil de prezis”, afirmă George Fridmann.
„Probabilitatea unui atac nuclear asupra SUA a fost întotdeauna extrem de redusă, însă riscul era extrem de semnificativ”
Faptul că un conflict avea să izbucnească era, într-o anumită măsură, previzibil, la fel ca și rezultatele dorite de fiecare parte, susține Fridmann.
Modul în care se va desfășura războiul și cine va obține rezultatul dorit este cu mult mai dificil de previzionat, atenționează acesta, deoarece conflictul este un domeniu în care deciziile sunt luate de specialiști, iar comportamentul acestora este mult mai complex și, având în vedere natura acestor decizii, imprevizibil.
„Am avertizat că amenințarea reprezentată de energia nucleară în Iran era una fundamentală pentru SUA, fiind bazată pe ideologia grupurilor islamiste din Iran, cu sprijin iranian.”
- Șansele unui atac nuclear asupra SUA au fost întotdeauna extrem de reduse, însă miza a fost extrem de mare.
- Opinia Statelor Unite în această privință s-a confirmat după atacul inițial, din iunie 2025, asupra capacităților nucleare iraniene.
- Având în vedere rezultatele limitate, mă așteptam la un atac mai extins împotriva Iranului.
- Modul în care urma să se producă acest atac ținea de ingineria strategică, de specialiști militari din cadrul organizațiilor de informații, de personal cu pregătire tactică și, în cele din urmă, de conducerile politice.
Ce nu putea fi anticipat era strategia precisă ce urma să fie adoptată; acum se pare că această strategie s-a bazat pe informații despre posibilitățile militare ale Iranului și situația politică și economică internă.
Este esențial faptul că au avut loc tulburări politice majore în Teheran. Protestele masive, la care au participat opozanții guvernului, au fost interpretate ca un semn al fragilității regimului și al posibilității de schimbare.
Acest lucru a determinat o poziție a președintelui Donald Trump încurajând iranienii să se revolte împotriva regimului”, sintetizează George Fridmann în analiza sa.
„Strategia demonstrează o interpretare eronată a funcționării Iranului”
Prima etapă a conflictului a constat în „atacuri de eliminare a liderilor”, care au ucis mai mulți oficiali iranieni, însă populația iraniană nu a reacționat conform așteptărilor.
Între timp, Iranul a inițiat o serie de atacuri cu drone și rachete asupra bazelor americane și a infrastructurii din întregul Orient Mijlociu.
„Fie serviciile de informații au făcut o eroare fundamentală, fie Trump a ignorat informațiile.”
- Se crede că strategia indică o înțelegere eronată a modului în care funcționează Iranul și, în special, a structurii de conducere a regimului.
- Conducerea civilă, înlocuită după atacuri, era guvernul formal, însă controlul operațional era deținut de Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice.
- Controlul era în mare parte în mâinile IRGC, care avea o mare autonomie, era implicat în economie și gestiona activitățile militare.
- Distrugerea guvernului civil nu a oprit Iranul, deoarece IRGC deținea o autonomie semnificativă și răspundea rapid la atacuri.
- În anumite condiții, regimul Iranului era în fapt reprezentat de IRGC, iar distrugerea guvernului civil nu a încetinit activitatea acestuia.
Japonezii credeau că atacul de la Pearl Harbor va forța SUA să înceapă negocieri, însă rezultatul a fost un răspuns militar masiv, culminând cu bombardamentul de la Hiroshima și Nagasaki.
IRGC a adoptat ceea ce se numește modelul mozaic de apărare: structurile de comandă sunt configurate astfel încât, în cazul incapacității centralelor de comandă de a funcționa, liderii regionali să poată acționa conform scenariilor predefinite.
Astfel, distrugerea guvernului civil nu a întrerupt activitatea IRGC, sau a anumitor părți ale sale, continuând conflictul în mod independent”, mai explică George Fridmann.
„O ultimă variabilă în această ecuatie: Artesh, forța militară tradițională a Iranului”
Există o componentă suplimentară în această dinamică: Artesh, armata convențională a Iranului, cu peste 400.000 de militari, atrage atenția George Fridmann.
„Este o forță seculară, dedicată scopului de a apăra Iranul. Nu se bazează pe islamism, ci pe identitatea națională și a fost ținta unor atacuri limitate din partea SUA și Israelului. Iranul nu pare să fi convocat această forță în acțiune.
Viitoarele sale acțiuni sporesc incertitudinea în conflict.
Geopolitica ar fi putut anticipa implicarea Japoniei în războiul cu SUA, însă nu putea specifica modalitatea de desfășurare a conflictului ori rezultatele sale. Aceeași situație se aplică și conflictului iranian.
Modelele analitice geopolitice pot indica posibilitatea unui conflict, însă nu pot prevedea strategiile și tacticile implicate, nici rezultatul final.
Acesta este domeniul informațiilor militare”, concluzionează George Fridmann în analiza de specialitate.
Recomandarea autorului:
- „Firmele fantomă”. Societățile rusești sancționate continuă să contribuie la efortul de război al Rusiei, având contracte cu 6.000 de exportatori străini, dintre care 4.000 în China.
- „Taiwanul necunoscut”. Cum beneficiază China de epuizarea resurselor SUA în „mlaștina” Orientului Mijlociu. „Este o situație extrem de perturbatoare”
- Iranul, ținta atacurilor cibernetice la toate nivelurile. În 2011, malware-ul Stuxnet a distrus centrifuge nucleare. În 2026, o aplicație populară de rugăciune a fost compromisă și folosită împotriva regimului. Cum răspunde Teheranul
- C cât de eficiente sunt armele nucleare ale Franței? Macron face pași istorici, însă provocările continuă
- Ipocrizie și cinism la nivel înalt. Cum s-a transformat Rusia lui Putin, la ONU, în avocat al Iranului. „Moscova încalcă zilnic principiile pe care le cere altora să le respecte”
